Maestrul Ilie Boca nu s-a cramponat niciodată în geamăt, în suspin, în lacrima lumii, nu s-a dat rănit, bătut, sfârtecat. Nu s-a lamentat.
Pictura lui, de la începuturi şi până în ziua de azi, nu este o reacţie la mizeria lumii, o îngenunchiere pentru purificare, o rugă pentru ispăşire.
Nu e un chin, sau un mijloc de supraviețuire.
Nu e durere şi nici întristare.
Este expresia curajului şi a speranţei.
Un mod de viaţă dirijat de un laser al nemărginirii.
O expozitie retrospectivă cu opera lui Ilie Boca reprezintă şi pentru avizaţi şi pentru neofiţi un examen greu de trecut. Subiecte grele, multe, teme halucinante, grad de dificultate maxim, ca pentru un travaliu creativ de peste şase decenii. La vernisaj, un cunoscut şi apreciat artist plastician şoptea: Vreau să văd cine are curaj şi cuvinte să scrie despre nebunia asta colorată de pe simeze.
