Încă din primele momente ale existenţei sale pe pământ, omul a ridicat privirea în sus, către cer, înspre univers.
La întrebarea de ce a făcut asta, am putea răspunde cu una dintre multele variante, că şi-a dorit să se întoarcă acolo de unde a venit.
Întreaga existenţă a omului se petrece între aceste două limite care, se pare, uneori se ating: pământul şi cerul (cosmosul).
Pământul este universul cognoscibil, cosmosul (cerul), adică spaţiul spre care tinde este cel care îi dă sentimentul unicităţii sale.
Pământul este casa, spaţiul profan, cerul defineşte aspiraţia sa către desăvârşire, spaţiul sacru (cosmosul).
Acestea sunt limitele cunoaşterii: „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine” (Immanuel Kant). Aici „mea” si „în mine”, nu în dimensiunea personală, ci în cea transcedentală (generală).
Întotdeauna fundalul este imaginat având culoarea albastru, fie că este vorba de personaje mitologice sau de legendă proiectate de Sabin Bălaşa pe un albastru infinit (Sala Pașilor Pierduți de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași), fie că vorbim de personaje istorice şi biblice proiectate de artistul anonim sau cu nume generic. (Albastrul de Voroneţ, Mănăstirile din Nordul Moldovei).
Pe acest drum istoric şi legendar, în acelaşi timp, omul a dorit să-şi găsească pacea/liniştea (sentiment profund interior), încercând a se dumiri prin efortul colosal pe care îl face pentru a aşeza acest sentiment (dorinţă) în lume, o lume a Păcii (exterioare).
Drumul între Iaşi şi Nordul Moldovei, între fabulosul profan al lui Sabin Bălaşa şi ţinutul sacru al artistului anonim, este proiectat pe aceeaşi foiţă transparentă de culoare albastru. Casele (spaţiul profan) întalnite pe această rută sunt vopsite într-o culoare albastru şters, („siniliu” în limba română); astfel, omul aduce cerul (cosmosul) aproape de el, în curtea sa.
Acest drum, devine aşadar, pentru om şi pentru celălalt, drumul Păcii, acolo unde se regăseşte pe el însuşi, dimpreună cu celălalt, om sau Dumnezeu.
Astăzi, mai mult ca oricând, aici şi aiurea în lume, omul simte nevoia acută a unui spaţiu/timp al liniştii, interior/exterior, acolo unde, transversal şi trandisciplinar, se întâlneşte cu semenii săi, într-o trăire dimpreună a sentimentului inconfundabil al Păcii, prin simboluri care îl definesc pe OM.
Este, în acelaşi timp, o dorinţă, o speranţă şi un îndemn de a trăi în frumuseţea, adevărul şi binele care îl definesc pe OM ca pe una dintre minunile lumii.
Gheorghe Popa
