„Arta trebuie să cânte amorul, avânturile generoase,
durerile și suferințele, speranțele și idealurile
unui neam întreg de martiri și de eroi; cântând
mai presus de toate, Patria și Poporul”.
I. L. Caragiale
Monumentul la care un popor lucrează încă din zorii apariției lui pe pământ și la care nu încetează a lucra este limba acelui popor.
Cel dintâi Monument care vorbește despre nașterea și devenirea poporului român, la care acesta nu încetează a lucra, este Limba Română.
Acest Monument conține încifrate întreaga noastră experiență istorică, tristețile și bucuriile noastre, cât și felul nostru unic, irepetabil, de a înțelege lumea și de a ne ridica privirea spre cer.
Limba este partea bună, aceea care nu minte, aceea care fixează în memoria omenirii existența și viața, așa cum sunt și cât sunt, cu toate componentele și ipostazele generice, miturile tutelare și aspirațiile ideatice, credința și valorile morale, punând pecetea adevărului pe identitatea și istoria națională „de unde trebuie să căpătăm întotdeauna învățătură de adevăr și însuflare de virtute” .
Teatrul a fost, este și va fi „cea mai înaltă tribună socială” (N. Iorga), dar și far care luminează, energie care se identifică cu pilonul de rezistență al unui Popor, al unei Națiuni, al Culturii Naționale în diferitele ei forme de reprezentare.
Teatrul a constituit un exemplu clar de angajare întru propășirea idealurilor de adevăr, bine și frumos în cele mai dificile împrejurări din istoria noastră, esența tradiției acestuia fiind concepută de pe pozițiile cele mai progresiste.
Teatrul fiind, așa cum ne îndeamnă să credem subtilul gânditor român Petre Țuțea, „magie, fantezie, cutie cu surprize, liturghie, școală”, „locul unde se aude colorat și se vede sonor”, dă preț timpului, Timpul care „este imaginea mobilă a veșniciei” (Augustin).
Așa se petrece înveșnicirea prin Teatru, într-o permanentă îmbinare între nou și tradiție, proces care face teatrul să trăiască, să se dezvolte, să pătrundă în conștiința oamenilor și să le îmbogățească spiritul.
Acestea toate și, poate, încă multe altele se petrec la Chișinău, pentru că aici există un animator cultural de exceptie și un patriot cu nume de întemeietor, Petru, cel care știe că dacă te implici poți produce o schimbare.
Petru Hadârcă a imaginat și a reușit să pună în operă cel mai important concept cultural-teatral din spațiul Limbii Române, Reuniunea Teatrelor Naționale Românești.
Minunea de la Chișinău, cum am numit eu fenomenul acesta, în pas cu vremurile fiind, ne responsabilizează în fața timpului acesta atât de complicat, ne pune în situația de a gândi serios că avem posibilitatea de a concepe și construi acel Teatru extraordinar care să fie ceea ce a fost și chiar mai mult, fără egal ambasador al spiritualității românești.
Acestea fiind spuse se vede că prezența trupei de actori de la Secția Româna a Teatrului Național „Sterija” din Vârșeț, Serbia, la această a V-a ediție a reuniunii, nu este deloc întâmplătoare.
Cum nu este deloc întâmplător faptul că tot prin osârdia noastră și a câtorva confrați, Ion Hadârcă, Varujan Vozganian, Mircea M. Ionescu, a apărut în calendarul cultural al Limbii Române „13 noiembrie – Ziua Dramaturgiei Românești”, întru împlinirea a ceea ce I. L. Caragiale numea „învățătură de adevăr și insuflare de virtute”.
Mulțumesc, Petru, Ivana, Sofija, Djura, Iulian, Ana Niculina, Ionel, Monica, Maribel, Marina Valeria, Doina, Maia, Alin, VEM, mulțumesc neprețuit prieten Mircea M. Ionescu.
Împreună suntem mai puternici!
Gheorghe Geo Popa
Director
Centrul de Cultură „George Apostu”
